Vizitează articolul pentru mai multe informații.

Sursă: https://asociatiaprofesorilordereligiebacau.files.wordpress.com/2015/11/volum-simpozion-20162.pdf

Anunțuri

Profesorul de religie este cel mai apropiat de sufletul copilului prin natura sa  de pedagog, psiholog şi cunoscător al laturii umane spirituale.

Ştim că în acest secol mulţi copii sunt însinguraţi şi apropiaţi de calculator mai mult decât de părinţi…Cel mai trist este când vezi că un copil cuminte şi silitor nu mai zâmbeşte şi nu mai găseşte bucurie în jur, fiind presat probabil de programă, de părinţi competitivi sau…de ordinea în care se strigă premiile…Asta în cazul în care are ambii părinţi acasă; dacă nu, este şi mai rău.

Apropó de toate cursurile şi eforturile ce se fac acum pentru o şcoală prietenoasă, un al doilea cămin al copilului, şi activităţile ce presupun implicarea activă a acestuia- sunt binevenite pentru scoaterea lui dintr-o lume virtuală şi redarea acestuia colectivului şi societăţii.

Copilul trebuie să contribuie la înfrumuseţarea şcolii şi casei în care trăieşte prin lucrări  proprii: desene, tablouri, răsaduri, flori, pomi, quilling, felicitări, etc…El trebuie să descopere o lume frumoasă şi prietenoasă în cabinetul de religie, în laboratorul de biologie, de fizică, în curtea şcolii, în curtea casei sau în grădina din faţa blocului. Profesorul este coordonatorul, este PEDAGOGUL, este cel care-l ajută să trăiască şi să se integreze în această lume în care şi adulţii de multe ori clachează.

Părintele Pantelimon de la M-rea Oasa observă: ,,Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.”

Akedia este indiferenţa vinovată a omului faţă de latura sa spirituală, incapacitatea temporară sau permanentă de a-L adora pe Dumnezeu cu acelaşi entuziasm şi prospeţime ca la început, indiferenţa faţă de cunoaşterea mistică a Sfintei Treimi accesibilă prin rugăciune curată, despătimire, pentru stabilizarea minţii şi fiinţei sale spirituale, în relaţia cu Dumnezeu. Aceasta duce la depresie, boala secolului.

Un copil nu poate fi conştient de îndepărtarea de Dumnezeu sau de lupta cu gândurile, el trebuie îndrumat de către psiholog şi profesorul de religie, care observă comportamentul lui- însingurarea, dezinteresul, retragerea într-o lume imaginară. Acest copil trebuie antrenat în activităţi de grup şi îndrumat spre biserică şi rugăciune. Lui şi celorlalţi trebuie să li se arate frumuseţea vieţii oglindită în muzică, pictură, natură. I se poate recomanda să zâmbească mai des sau poate fi întrebat în particular ce supărări are…Nu trebuie să fim indiferenţi!

Referitor la programa noastră de religie care mi se pare (nu numai mie, ci şi colegilor) foarte teoretizată în ce privește temele de studiu pentru învăţământul primar (“Ce fac eu pentru biserica mea?”,“Dumnezeu ne ajută să Îl cunoaştem şi să Îl iubim”,“Viaţa pe pământ şi Împărăţia lui Dumnezeu”,“Alegerea binelui în viaţă”,“Respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi”,“Fiecare om își caută propria cale prin viață”,“Viața în armonie cu ceilalți, îndemn al lui Dumnezeu” – unele, adevărate teme de filosofie ce pot fi dezbătute la clasele VII-VIII, clasele liceale şi chiar la nivel universitar, în antiteză, bineînţeles, cu modul facil de tratare al lor în manualele editurii Corint, pe care le primim gratuit în şcoli.

Ce e de făcut?!…Rămân lecţiile la dispoziţia profesorului şi cele de evaluare, în care se pot vizualiza filme frumos realizate despre crearea lumii, Noe, Moise, Iosif, alte personalităţi din Biblie, viaţa şi minunile Mântuitorului Iisus. Desenele animate creştine vor ajuta elevii de la clasa pregătitoare sau clasa I să se apropie de această materie mai puţin palpabilă.

Biblia povestită copiilor (cu imagini) este un material didactic util şi plăcut. Aşadar, avem metode de a intra în lumea spirituală a copiilor şi de a-i ajuta să înţeleagă această materie deloc facilă, cu rădăcini în filosofie.

Colindele sunt un alt prilej de bucurie și de apropiere de lumea inocentă a copilăriei- atât cât mai este, în realitatea de azi. Propun o alternativă la lumea distructivă, consumeristă (majoritatea oamenilor nutresc o dorință puternică pentru bunuri de consum și aspiră la o viață centrată pe această dorință, crezând că o astfel de viață le va satisface nevoile emoționale într-o mai mare masură decat simpla satisfacere a nevoilor materiale) și egoistă.

Noi, dascălii de religie, știm cel mai bine că a-ți ajuta aproapele înseamnă a-l ajuta în primul rând la nivel spiritual.

Prof. Mihaela Alupei

Bibliografie:

1.Ieromonah Bunge Gabriel- Akedia, Edit. Deisis, Sibiu, 1999.

2.http://altarulcredintei.md/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/[i].

[i][i]

Pen­tru mine ca elev, această oră este un mij­loc de rela­xare și de explo­rare a rea­li­tă­ții sufle­tu­lui, o rea­li­tate mai puțin cunos­cută de majo­ri­ta­tea oamenilor. Doamna pro­fe­soară nu pune accent atât pe memo­ra­rea unor cunoș­tințe, cât pe for­ma­rea noas­tră ca oameni, cu sen­ti­mente de milă și tole­ranță față de semeni, apre­ci­e­rea per­soa­nei de lângă noi, con­cu­rența loială în con­cur­suri sau în viață și pe valo­rile morale: sin­ce­ri­tate, one­s­ti­tate, aju­tor reci­proc, iubire, prietenie. De Paști sau de Cră­ciun mer­gem să-i vedem pe cei aflați în sufe­rință sau pe cei din orfe­li­nate, cântându-le „Hris­tos a înviat!” sau colinde dătă­toare de spe­ranță și încredere. Un om cre­din­cios știe că, ori­cât i-ar fi de greu, Dum­ne­zeu veghează de sus și îl întă­rește sau îi mic­șo­rează povara, dacă este prea grea. El par­ti­cipă la slu­jbe și vor­bește cu Tatăl ceresc în rugă­ciune, povestindu-i neca­zu­rile sau bucu­ri­ile sale, cerându-i sănă­tate, împli­niri spi­ri­tu­ale și tot ceea ce îi este de folos pen­tru mân­tu­i­rea sufle­tu­lui său. Omul cre­din­cios încearcă să mun­cească pen­tru a avea tot ce-i tre­buie în fami­lia lui și pen­tru a ajuta și pe alții. Copiii lui cresc în frica de Dum­ne­zeu, însem­nând dra­gos­tea fiască a unui copil față de părinți și res­pec­ta­rea porun­ci­lor din Deca­log. Aceste porunci repre­zintă mesa­jul lui Dum­ne­zeu către oameni. Ce fel de om este acela care nu-și res­pectă părin­ții, hulește pe Dum­ne­zeu, Care l-a creat, sau depune măr­tu­rie min­ci­noasă împo­triva aproa­pe­lui său ?!… Pen­tru ca lumea de mâine să fie mai bună, lumea are nevoie de ora de reli­gie, unde învă­țăm că cin­stea este o valoare, iar nu corupția… Eu îmi ima­gi­nez o lume minu­nată, în care toți oame­nii să se iubească, să fie pri­e­teni, și să nu se mai întâm­ple nimic rău pe Pământ! Acești elevi care astăzi învață reli­gie, mâine vor da o mână de aju­tor părin­ți­lor și nu-i vor mai lăsa pe stradă…Acești copii de astăzi, mâine vor fi părinți și nu-și vor mai aban­dona copiii! Dați-le o șansă la o edu­ca­ție ade­vă­rată, iar mâine veți culege roadele! În apro­pi­e­rea Paș­te­lui, adre­sez un gând plin de spe­ranță tutu­ror copi­i­lor creș­tini și aș vrea să ne dăm mâna și să for­măm un zid de apă­rare a cre­din­ței în jurul țării noas­tre. Uniți, vom fi mai puternici. Hris­tos a înviat, și nouă în suflete spe­ranță ne-a dat! Alu­pei Teo­dora,
Clasa a IX-a, Jud. Bacău

<a href="https://youtu.be/87PPRwiW37w?list=RDIB2ovx-clk8&quot;

Invitaţie la Ortodoxie

Eminescu urmărit de securitatea austro-ungară

Sursa: mihai-eminescu.ro

Mihai Eminescu devine ziarist profesionist din 1876 – ramanand dedicat gazetariei pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor politic pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este internat cu forta intr-un ospiciu. Maiorescu noteaza ca „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verva”. „Stapan pe limba neaosa” si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica, dupa cum aprecia Maiorescu.

In calitate de redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator, Eminescu s-a impus clar in viata publica romaneasca – Maiorescu afirmand la organizarea Partidului Conservator: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Vezi articol original 1.179 de cuvinte mai mult

O sinteză a lucrării Părintelui Arsenie Boca12-carti.pdf