Se lasă seara peste Eminescu,

Statui pietrificate în inimă eu simt,

Aș vrea să rămâi, dar destinul nu lasă

Nici urmă de poartă deschisă în timp…

 

O frântură din sufletul tău

Mi-a rămas atârnată de gene

Și ultimul pas a rămas așternut

Pe nisipul albastru al viselor mele.

 

Și dacă valuri de tristeți

Vor șterge urma din nisip,

Aș vrea să mai văd doar atât

Pe plaja pustie:

Micuțul castel

Ce-amândoi am zidit

În copilărie…

(M.A., 1993)

Anunțuri