Melancolie

Se lasă seara peste Eminescu,

Statui pietrificate în inimă eu simt,

Aș vrea să rămâi, dar destinul nu lasă

Nici urmă de poartă deschisă în timp…

 

O frântură din sufletul tău

Mi-a rămas atârnată de gene

Și ultimul pas a rămas așternut

Pe nisipul albastru al viselor mele.

 

Și dacă valuri de tristeți

Vor șterge urma din nisip,

Aș vrea să mai văd doar atât

Pe plaja pustie:

Micuțul castel

Ce-amândoi am zidit

În copilărie…

(M.A., 1993)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s