Nicicând

Nu l-am văzut râzând,

Pururi pierdut

și neștiut,

un visător…

Și chiar de-l vezi că te privește,

Să știi că mintea-i rătăcește

Prin alte lumi, preocupat

De-un univers  necercetat…

Poetul pare un străin

Printre ai săi- e un destin…

E punct infim în infinit

Ce strălucește cu putere,

Realitatea îl suprimă

– e al său fiu dezmoștenit…

(Mihaela Panțiru/ Alupei, 1995)

Anunțuri