Profesorul de religie este cel mai apropiat de sufletul copilului prin natura sa  de pedagog, psiholog şi cunoscător al laturii umane spirituale.

Ştim că în acest secol mulţi copii sunt însinguraţi şi apropiaţi de calculator mai mult decât de părinţi…Cel mai trist este când vezi că un copil cuminte şi silitor nu mai zâmbeşte şi nu mai găseşte bucurie în jur, fiind presat probabil de programă, de părinţi competitivi sau…de ordinea în care se strigă premiile…Asta în cazul în care are ambii părinţi acasă; dacă nu, este şi mai rău.

Apropó de toate cursurile şi eforturile ce se fac acum pentru o şcoală prietenoasă, un al doilea cămin al copilului, şi activităţile ce presupun implicarea activă a acestuia- sunt binevenite pentru scoaterea lui dintr-o lume virtuală şi redarea acestuia colectivului şi societăţii.

Copilul trebuie să contribuie la înfrumuseţarea şcolii şi casei în care trăieşte prin lucrări  proprii: desene, tablouri, răsaduri, flori, pomi, quilling, felicitări, etc…El trebuie să descopere o lume frumoasă şi prietenoasă în cabinetul de religie, în laboratorul de biologie, de fizică, în curtea şcolii, în curtea casei sau în grădina din faţa blocului. Profesorul este coordonatorul, este PEDAGOGUL, este cel care-l ajută să trăiască şi să se integreze în această lume în care şi adulţii de multe ori clachează.

Părintele Pantelimon de la M-rea Oasa observă: ,,Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.”

Akedia este indiferenţa vinovată a omului faţă de latura sa spirituală, incapacitatea temporară sau permanentă de a-L adora pe Dumnezeu cu acelaşi entuziasm şi prospeţime ca la început, indiferenţa faţă de cunoaşterea mistică a Sfintei Treimi accesibilă prin rugăciune curată, despătimire, pentru stabilizarea minţii şi fiinţei sale spirituale, în relaţia cu Dumnezeu. Aceasta duce la depresie, boala secolului.

Un copil nu poate fi conştient de îndepărtarea de Dumnezeu sau de lupta cu gândurile, el trebuie îndrumat de către psiholog şi profesorul de religie, care observă comportamentul lui- însingurarea, dezinteresul, retragerea într-o lume imaginară. Acest copil trebuie antrenat în activităţi de grup şi îndrumat spre biserică şi rugăciune. Lui şi celorlalţi trebuie să li se arate frumuseţea vieţii oglindită în muzică, pictură, natură. I se poate recomanda să zâmbească mai des sau poate fi întrebat în particular ce supărări are…Nu trebuie să fim indiferenţi!

Referitor la programa noastră de religie care mi se pare (nu numai mie, ci şi colegilor) foarte teoretizată în ce privește temele de studiu pentru învăţământul primar (“Ce fac eu pentru biserica mea?”,“Dumnezeu ne ajută să Îl cunoaştem şi să Îl iubim”,“Viaţa pe pământ şi Împărăţia lui Dumnezeu”,“Alegerea binelui în viaţă”,“Respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi”,“Fiecare om își caută propria cale prin viață”,“Viața în armonie cu ceilalți, îndemn al lui Dumnezeu” – unele, adevărate teme de filosofie ce pot fi dezbătute la clasele VII-VIII, clasele liceale şi chiar la nivel universitar, în antiteză, bineînţeles, cu modul facil de tratare al lor în manualele editurii Corint, pe care le primim gratuit în şcoli.

Ce e de făcut?!…Rămân lecţiile la dispoziţia profesorului şi cele de evaluare, în care se pot vizualiza filme frumos realizate despre crearea lumii, Noe, Moise, Iosif, alte personalităţi din Biblie, viaţa şi minunile Mântuitorului Iisus. Desenele animate creştine vor ajuta elevii de la clasa pregătitoare sau clasa I să se apropie de această materie mai puţin palpabilă.

Biblia povestită copiilor (cu imagini) este un material didactic util şi plăcut. Aşadar, avem metode de a intra în lumea spirituală a copiilor şi de a-i ajuta să înţeleagă această materie deloc facilă, cu rădăcini în filosofie.

Colindele sunt un alt prilej de bucurie și de apropiere de lumea inocentă a copilăriei- atât cât mai este, în realitatea de azi. Propun o alternativă la lumea distructivă, consumeristă (majoritatea oamenilor nutresc o dorință puternică pentru bunuri de consum și aspiră la o viață centrată pe această dorință, crezând că o astfel de viață le va satisface nevoile emoționale într-o mai mare masură decat simpla satisfacere a nevoilor materiale) și egoistă.

Noi, dascălii de religie, știm cel mai bine că a-ți ajuta aproapele înseamnă a-l ajuta în primul rând la nivel spiritual.

Prof. Mihaela Alupei

Bibliografie:

1.Ieromonah Bunge Gabriel- Akedia, Edit. Deisis, Sibiu, 1999.

2.http://altarulcredintei.md/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/[i].

[i][i]

Anunțuri